Adaptarea la grădiniță

Cum vara e pe terminate(calendaristic vorbind), în câteva săptămâni  e timpul pentru cei mici să înceapă grădinița. Fericiți cei care au trecut deja de hopul asta!
Dacă sunteți în acest moment psihologul din mine v-ar sfătui să îi explicați copilului unde va merge,ce se va întâmpla acolo și chiar v-ar îndemna să mergeți de câteva ori să vizitați locația. Nu e nimic greșit în asta, dar să nu uitam că este greu pentru un copil de 3 ani să înțeleagă de ce trebuie să rămână singur cu niște străini, să conștientizeze că cineva se întoarce după el și cu atât mai mult să priceapă că acest lucru este benefic pentru el.
Mama din mine este îngrozită de perspectiva plânsului isteric(al copilului) din primele zile. Eu voi plânge probabil pe la colțurile grădiniței.
În cele din urmă, pedagogul din mine (educatoare câțiva ani) v-ar sfătui să nu prelungiți momentul despărțirii și să nu stați cu copilul la activități deoarece nu numai ca deranjați activitățile, dar nici nu este corect față de restul copiilor. Dacă nu doriți să vă puneți în locul educatoarei și nici în locul copiilor, atunci vă rog să va imaginați următorul scenariu: după doua săptămâni groaznice în care copilul dumneavoastră a plâns și a țipat că nu vrea la grădiniță, în sfârșit se produce minunea și pare ca începe să prindă gustul. În grupă apare un copil nou, al cărui părinte îl însoțește la activități. Copilul dumneavoastră nu mai vrea la grădiniță decât dacă stați și dumneavoastră acolo. Ați revenit în punctul zero.

   Există câteva sfaturi demne de luat în considerare ce vă vor ajuta să depășiți cu bine momentul.
Cărți despre grădiniță-citiți împreună cărți despre copii care merg la grădiniță, despre fricile lor și despre cum au descoperit aceștia grădinița ca fiind un loc plăcut. Noi avem „Bobiță și buburuza la grădiniță”.
Controlați-vă propria anxietate-copiii o percep imediat și o preiau instant. Vedeți imaginea de ansamblu chiar dacă uneori sunteți la capătul puterilor. Copilul se va adapta, unora le ia mai mult decât altora, dar o sa vină și ziua când o să întrebe și sâmbăta dimineața dacă merge la grădiniță deoarece este dornic sa fie acolo.
Nu renunțați-din experiența le ia copiilor intre doua săptămâni și o lună ca să se adapteze. Plânsul la despărțire poate să ia forma refuzului de a părăsi casa dimineața, refuzului de a mânca sau furia se poate întoarce asupra personalului grădiniței. Da, am fost lovită în câteva rânduri de pitici furioși!
Nu prelungiți despărțirea-deznodământul este același, doar ca data viitoare va plânge mai mult pentru ca vede că este un mod eficient să vă rețină. Copilul se calmează relativ repede după ce plecați. Dacă vă este greu să credeți puteți oricând suna să verificați. Este absolut firesc să fiți neliniștit/ă.
Identificați de ce anume îi este frică și discutați pe acesta tema cu cadrele didactice- poate să îi fie frică că nu o să știe ce să facă sau că nu va ajunge la timp la toaletă deoarece nu știe unde este.
Lăsați copilul cu un obiect de acasă(o păturică, o jucărie dragă)-ceasta poate rămâne în bagaj sau poate să stea cu cel mic la somn. Cu timpul renunță singur la acel obiect.
Aveți încredere în cadrele didactice-nu numai că toți copiii trec prin acest proces la început, dar cadrele didactice au experiență și cunosc metode potrivite ca să îi ajute pe cei mici să se adapteze. Intre părinte și educator trebuie să existe încredere și colaborare. Nu îi puteți cere copilului dumneavoastră să aibă încredere într-o persoană în care dumneavoastră nu aveți.
Nu abordați un program lung imediat-e o perioadă dificilă pentru un copil, abordați adaptarea treptat: azi doua ore, mâine trei, poimâine prânzul cu copiii.
Frecventați grădinița cu regularitate- pauzele dese sunt destabilizante. Cu cât copilul este mai mare, vă puteți permite mai multă flexibilitate.
Seara copilul este obosit și nerăbdător să vă vadă-îl puteți găsi plângând, agitat, încăpățânat. Nu este așa toată ziua, este doar un mod de a elibera tensiunea acumulata peste zi. Nu întârziați prea mult, copiii se întristează când vă ca rămân singuri în grădiniță fără parteneri de așteptat.
Copiii dau înapoi-azi pare ca este adaptat la noul mediu, maine plânge ca nu vrea să meargă la grădiniță. E doar o perioadă, nu disperați.
E mai bine să meargă tatăl– tații sunt mai fermi și asta face despărțirea mai ușoară.

Nu am gândit trei categorii de sfaturi, de la psiholog, pedagog sau părinte și nici nu știu cum se vor desfășura ostilitățile cu fiul meu, dar există aspecte la care nu mă gândeam ca părinte dacă nu lucram într-o grădiniță, laturi pe care nu le-am perceput până în momentul în care am devenit părinte și informații teoretice, legate de dezvoltarea emoțională a copilului, care s-au dovedit de mare folos în ambele cazuri(părinte,pedagog).
Adaptarea la grădiniță este un moment important în viața copilului, un prim pas către autonomie. În mod cert este o piatră de hotar dulce-amăruie.

Sursa foto

Nu mă hrăni cu forța!

 Nu mă refer la mâncare. Vorbesc despre acei oameni care vor să te convingă forțat de credințele lor.
Să începem cu începutul. Nu am impresia că dețin adevărul absolut. Mai am de învățat, mai am de experimentat. Toate la timpul lor, în ritmul lor. Dar dacă vrei să mă convingi de beneficiile sucului de morcovi, trebuie întâi să-l bei tu până te faci portocaliu. Cu alte cuvinte trebuie sa ai argumente de două feluri: raționale(ceva cercetări, ceva dovezi concrete) și personale(experiența ta cu subiectul).
La început te voi asculta. Din curiozitate și din respect. Mă voi angaja într-o discuție argumentată, dacă este posibil. Apoi voi încerca să evit subiectul. Nu confunda tăcerea cu faptul că sunt de acord. Într-un final îți voi spune că îți respect punctul de vedere, dar te rog să îl respecți și tu pe al meu.
Până acum am vorbit în general. În mod concret sunt deja depășită de subiectul credinței, de cel al vaccinurilor, de importanța pâinii în dietă și de problema superstițiilor.
Degeaba argumentez eu că relația cu divinitatea este una personală, ca nu e musai să te închini când treci pe lângă biserică, să nu faci pic de treabă în casa în zi de sărbătoare și să urmezi toate obiceiurile, despre care nu ești convins în ce măsură nu sunt doar din popor, dacă la sfârșitul zilei ești ros de invidie și răutate.
Degeaba spun că am calculat riscurile vaccinurilor, că e o decizie asumată. Mai adaug și că nu cred că firmele farmaceutice au pus la cale un complot. Iar ultimul argument, după care închei subiectul, este că nu mi se pare corect să profiți de anumite lucruri apărute ca urmare a evoluției omului pe Terra și să nu admiți că și un vaccin face parte din aceeași categorie.
Tot fără ecou rămâne și argumentul că există mai multe surse de fibre(cereale, legume sau fructe), că nu evit pâinea total, ca dacă mănânc pâine aleg una de calitate și că nu este vorba despre slăbit.
Dacă am o durere de cap supărătoare iau o pastilă. Nu sunt deocheată. Fiul meu nu poartă permanent ceva roșu. Consider ziua de 13 o zi ca oricare alta, ies din casă cum îmi vine(cu dreptul sau cu stângul) și mă întorc dacă am uitat ceva. Treaba cu superstițiile e una delicată, deoarece cred că mintea poate să fabrice multe atunci când este convinsă de ceva.
Uitam ce este mai important. Detest vorba „așa sunt oamenii” pe care o aud relativ frecvent atunci când mă arăt deranjată de comportamentul cuiva față de mine. Mă aștept de la cei de lângă mine să se comporte așa cum mă comport eu cu ei. Dacă eu sunt civilizată, aștept același lucru. Înțeleg că omul este supus greșelii, mi se întâmpla și mie 🙂 Dar omul nu este definit de greșelile sale, modul în care le face față este cel cu adevărat important.

Startul este important-copilul supradotat

    Contrar proverbului care spune „fiecare cioară își laudă puiul” se pare că părinții sunt capabili să detecteze mai bine abilitățile avansate ale copiilor, în comparație cu educatorii sau profesorii. Studii comparative au arătat, încă de acum 40 de ani, că părinții unor copii înzestrați au indicat corect în proporție de 76% abilitățile acestora, pe când profesorii au reușit să identifice 22% dintre cazuri  și doar 4.3% în cazul copiilor de vârste mai mici. Profesorii pot detecta mai bine acești copii dacă sunt pregătiți să o facă, cunoscând particularitățile psihologice ale acestor copii. Nu este așadar suficient ca un copil să obțină calificative bune și să fie obedient în timpul orelor, iar erorile educatorilor merg în acest sens (indică ca înzestrați copii cooperanți, atenți, silitori).

De frica să nu pară exagerați sau să nu fie judecați conform proverbului amintit, mulți părinți subestimează abilitățile copiilor, în special în cazul adulților care au chiar ei înșiși abilități peste medie(Roedell,1980).
Profitând de capacitatea părinților de a observa comportamentele diferite ale copiilor, cercetătorii au realizat un studiu comparativ, folosind informațiile provenite de la 77 de părinți(Rogers,1986). În mod evident, comparația a fost realizată între copii cu abilități medii și copii care ulterior au fost evaluați ca înzestrați.
Până la vârsta de 3 ani părinții copiilor înzestrați au observat în proporție de 67% ca aceștia erau foarte alerți, vigilenți, comparativ cu un procent de 40% în rândul celor considerați în medie. Diferențe semnificative apar la nivelul memoriei-67% vs. 27% și pentru rapiditatea în învățare-58% vs 13%. Copiii înzestrați se remarcă prin vocabular avansat-87% vs. 37%, creativitate 66% vs. 8% și imaginație vie 46% vs. 22%.
Părinții au înregistrat și anumite abilități academice manifestate la vârste foarte fragede. Dintre aceste abilități diferențe remarcabile între grupele de copii apar la nivelul recunoașterii primului cuvânt până la vârsta de 2 ani -56% vs. 31%, rezolvarea unui puzzle de 20 de piese până la 3 ani-81% vs 49%, apariția interesului pentru noțiunea de timp până la vârsta de 2 ani-24% vs.5%.
Observațiile au privit interesele copiilor. Copiii înzestrați sunt pasionați de cărți, puzzle-uri, computere, jocuri matematice și sunt dispuși să investească timp în urmărirea acestor interese chiar de la o vârstă atât de mică.
Trăsăturile personalității în formare au fost și ele subiectul chestionarului la care au fost supuși părinții. Copiii înzestrați au manifestat reacții intense la frustrare-51% vs 24%, alegeau prieteni de vârste mai mari-31% vs.12%, preferau să se joace singuri-37% vs. 10% sau se comportau matur pentru vârsta lor-77% vs. 37%.

Un foarte mare procent al copiilor supradotati ramane nedescoperit, de multe ori datorita ignorantei parintilor, dar si pentru ca acestia cred ca nu pot sa fie obiectivi in ceea ce priveste propriul copil. Din fericire exista tot mai multe programe ce doresc identificarea acestor copii, iar in scoli au inceput sa se practice diverse testari, e drept limitate la nivelul disciplinelor ce se regasesc in curriculum. Totusi familiei ii revine un rol critic in descoperirea si cultivarea abilitatilor deosebite ale copilului.

Semne ale deficitului auditiv la copii

   Deficiența de auz este deficitul senzorial cel mai des întâlnit la naștere. Mai mult de 80% din pierderile de auz la copii sunt prezente încă de la naștere, dar nu tot atâtea sunt depistate imediat, chiar dacă se efectuează un examen încă din prima zi de viață. Un copil din 1000 se naște cu un deficit de auz profund. Aceștia reprezintă peste 25% dintre cazurile în care deficiența apare la naștere. La 3 ani prevalența cazurilor cu deficit auditiv profund crește la 3/1000. Până la vârsta de 5 ani, aproximativ 15% dintre copii vor prezenta o otită serioasă, ce le va afecta auzul într-o manieră mai mult sau mai puțin profundă și permanentă.
Ținând cont de aceste informații, de repercursiunile deficienței de auz asupra achiziției limbajului în particular, a comunicării în general și pe termen lung de dificultățile ce apar în procesul integrării sociale, depistarea și intervenția precoce în cazul deficitului auditiv este de mare însemnătate. Cunoașterea câtorva semne ce pot indica un deficit auditiv poate reprezenta un prim pas important în orientarea părintelui către echipa de specialiști ce poate diagnostica deficitul auditiv al copilului.
   Antecedentele familiale reprezintă un factor de risc în apariția deficienței de auz. Dacă un  membru al familiei a avut nevoie de protezare auditivă înainte de vârsta de 50 de ani, atunci riscul apariției deficienței de auz crește.
  Antecedentele personale ale copilului sunt și ele la fel de importante. Antecedentele personale sunt reprezentate de antecedentele de la naștere și din perioada neonatala, dar și de cele din afara perioadei neonatale.
Din prima categoria, a antecedentelor de la naștere, fac parte:
-Nașterea prematură(sub perioada gestațională de 32 de săptămâni) ;
-Greutatea mică la naștere(sub 1500 grame);
-Infirmitate motrică cerebrală;
-Anormalități cromozomiale, în special trisomia 21;
-Expunere în uter la elemente toxice, la alcool sau tutun;
-Craniostenoză;
-Embriofetopatie rubeolica;
-Hiperbilirubinemie(icter) în care este nevoie de o exangvino-transfuzie;
-Infecții grave cu tratament posibil ototoxic.
   Antecedentele din afara perioadei neonatale includ:
-Otite repetate;
-Infecții grave-meningite purulente;
-Traumatisme ale osului temporal.
În funcție de vârsta se pot observa diverse semne ce pot indica un deficit auditiv, dar simpla prezența a acestora nu este suficientă pentru un diagnostic.
În primele luni:
-absența reacției la zgomot sau reacții puternice la vibrații și la atingere;Capture
-somn mult prea liniștit.
De la 3 luni la 12 luni:
-sunetele emise sunt lipsite de melodicitate;
-nu reacționează la propriul nume;
-dispare lalațiunea(ga-ga,ba-ba).
De la 1 an la 2 ani:
-absența cuvintelor;
-comunicare exclusiv gestuală;
-copilul nu este atent la aspectele aflate în câmpul său vizual;
-emisii vocale necontrolate.
De la 2 la 3 ani:
-retardul cuvântului sau limbajului;
-probleme în comportamentul relațional-agitație sau retragere.
După 3 ani:
-retardul limbajului;
-probleme de comportament;
-dificultăți de înțelegere.
În cazul pierderilor de auz dobândite, care apar pe parcursul vieții, semnele sunt diferite:
-regresia comunicării verbale;
-deteriorarea cuvântului articulat;
-modificări de comportament, agresivitate și sperieturi, mai ales pe timpul nopții.
Dacă însa nu ați identificat niciunul dintre aceste semne și nici nu aveți cunoștința de existența unor factori de risc ce pot afecta auzul copilului, puteți totuși acționa preventiv luând în considerare următoarele aspecte:
-Nu expuneți copilul în mod intenționat la zgomote puternice;
-Fiți vigilenți la infecțiile urechii, netratate acestea pot afecta auzul;
-Folosiți cu încredere dopurile pentru urechi dacă participași la evenimente zgomotoase;
-Supravegheați volumul televizorului;
-Explicați copilului că dacă atunci când asculta muzică folosind un MP3 player nu aude persoana aflată în încăpere vorbind, atunci volumul este prea tare;
-În cazul copiilor mai mici, vegheați ca acesta sa nu introducă obiecte în ureche;
-Atenție la traumatismele la nivelul urechii;
-Sfatul specialiștilor este să evitați să curățați urechile copiilor cu bețișoare pentru urechi, iar dacă alegeți să o faceți folosiți bețișoare cu opritor.
Dacă suspectați o problemă, acționați rapid și testați auzul copilului.

Semne ale deficitului vizual la copii

Ca în cazul oricărei deficiențe, depistarea precoce a deficitului vizual al copiilor, precum și intervenția timpurie, diferențiată  și individualizată, sunt aspecte esențiale.

Părintele poate face observații simple și poate să solicite și educatorului, bunicilor, bonelor sau învățătoarei să îi ofere câteva informații în acest sens.

Iată câteva semne care pot indica un deficit vizual:

-Aspectul ochilor diferit de cel al restul copiilor. Ochii sunt înlăcrimați, înroșiți și par sa fie mereu umflați;

-Mișcări necontrolate ale ochilor, ochi ce se uită în direcții diferite(după 8 luni), privirea încrucișată sau clipitul foarte des;

-Poziția neobișnuită a capului în tipul unor activități comune ca jocul sau masa;

-Distanța de la care privește anumite obiecte;

-Mers cu prudență și teamă;

-Evitarea luminii puternice;

-Frecarea repetată a ochilor cu mâna;

-Acoperirea unui ochi cu mâna;

-Reținerea în a participa la diverse activități;

-Coordonarea defectuoasă ochi-mana.

La vârsta școlară aceste semne devin ușor observabile datorită dificultăților apărute în scris-citit. În categoria acestor dificultăți intră manifestări precum apropierea de pagină pentru a putea citi, nevoia de a urmări scrisul cu degetul, dureri de cap și amețeli datorită acestor activități. Performanța școlară este și ea afectată deoarece copilul face eforturi să urmărească activitățile, are nevoie de mai mult timp în înțelegerea și realizarea sarcinilor, așadar nu ține ritmul în clasă sau este superficial deoarece se grăbește tocmai ca să țină ritmul.

Semnele pot indica diverse dificultăți ce afectează capacitatea vizuală și se pot grupa urmărind 8 parametri fundamentali: răspunsul la stimuli luminoși, atenția vizuală, urmărirea stimulilor vizuali mobili, convergența(privirea în aceiași direcție), coordonarea ochi mâna, discriminarea culorilor, formelor și mărimilor, mobilitatea și coordonarea audio-motrică.

Aceste indicii sunt importante nu numai pentru că pot determina părintele să se adreseze unui specialist, dar și pentru că îl pot ajuta pe acesta să înțeleagă anumite comportamente ale copilului, să nu îl mai compare cu alți copii și să se informeze asupra măsurilor pe care el, ca părinte, le poate lua pentru a diminua consecințele secundare negative ale deficienței de vedere.

Copilul poate sa fie încurajat sa își dezvolte celelalte simțuri pe care le va putea folosi cu succes în explorarea și cunoașterea mediului ambiant.

Pentru copilul mic, jucăriile pot să se miște mult, să fie preponderent muzicale, puternic colorate și să atragă lumina.

I se pot oferi și anumite exerciții de educație vizuală(fișe de lucru în care trebuiesc potrivite umbrele obiectelor, găsite diferențe sau eliminate obiecte diferite dintr-un grup).5

Copilului i se va vorbi cu foarte multe detalii, pentru a îl ajuta să localizeze obiectele sau să își formeze o percepție corectă asupra lor.

Orice schimbare a poziției obiectelor se poate anunța, la fel cum îi putem descrie copilului o cameră nouă.

La școală puteți ruga profesorul să îl așeze în față, departe de sursele de lumina puternice, chiar de fereastră.

Cerințele activităților educative pot sa fie oferite pentru el pe cale orală, nu în scris.

Anumite lecții  se pot înregistra, cu acordul profesorului.

Dacă copilul are vârsta potrivită i se poate vorbi despre propria deficiența, pentru ca acesta sa își poată mobiliza conștient resursele și poate chiar să fie îndreptat către psihoterapie.

Fericirea este virală

Dacă astăzi ai petrecut timp cu o persoană fericită, atunci șansele tale să fii mai fericit cresc cu 15%. Dacă ai dăruit din fericirea ta unei terțe persoane, aceasta are șanse sa devina cu 10% mai fericită. O a patra persoană poate beneficia și ea de o creștere a nivelului de fericire cu circa 6%. Nu o spun eu. O spun studiile specialiștilor de Harvard Medical School și de la Universitatea din California, San Diego (James H. Fowler&Nicholas Christakis). La prima vedere procentele nu par impresionante, dar specialiștii le pun în legătura cu un studiu din 1984 care arăta că o persoană ce devine cu 5000 $ mai bogată, înregistrează o creștere a nivelului fericirii cu doar 2%. Când pui așa problema, procentele inițiale devin semnificative, nu-i așa?

Înțeleg de aici că îmi pot crește șansele sa fiu fericită dacă aleg să mă înconjor de oameni pozitivi. Am evitat să spun fericiți căci nimeni nu  e 100% din timp fericit….

Le oferim copiilor prea mult?

Granița dintre ceea ce este necesar pentru ca un copil să se dezvolte armonios, să își valorifice potențialul și tendința părinților de a oferi în exces este una foarte fină.

Nu există o rețetă perfectă, așa cum nu există părinți perfecți. Doar simplul fapt că un copil de 1 an se poate juca cu o sticlă de plastic nu este un motiv să nu îi oferim o jucărie educativă potrivită vârstei, la fel cum nu îi poți împiedica total unui copil accesul la tehnologie, chiar dacă îți dorești să petreacă mai mult timp în compania altor copii.

Unde apare excesul?

-prea multe jucării, prea multe haine, prea multe gadgeturi-acestea iau locul persoanelor;

-prea multa atenție- aceștia nu mai învață să se bucure de propria companie;

-prea multă interferență în viața personală a acestora-copiii nu vor învăța să își rezolve problemele singuri;

– prea multe sfaturi și prea multe informații pe care copiii nu le mai descoperă singuri;

-prea multa indulgență pentru comportamente inacceptabile;

Atunci când ne canalizăm toată energia și atenția asupra celor din categoria „prea multe” trecem cu vederea aspecte ce intră automat în categoria prea putin/puține:

-prea puține limite;

-prea puține experiențe;

-prea puține responsabilități;

-prea putină independență;

-prea puțin timp pentru a crea amintiri ce țin o viață.

Totuși, cum știm când este prea mult? Să fim sinceri, uneori știm dar alegem să ignorăm pentru că nu dorim să ne vedem copilul dezamăgit, mai ales din cauza noastră. Există însă câteva semne în comportamentul copilului ce ne pot da de gândit în acest sens: când copiii nu spun mulțumesc din proprie inițiativă, când nu arată recunoștință de niciun fel indiferent de efortul depus de o altă persoană, când nu respectă cadourile și nu au grijă de ele, când își pierd interesul rapid pentru orice obiect sau activitate și doresc să treacă la următorul/următoarea, când doresc doar să primească nu să și ofere, când ajungi să iți motivezi refuzul sau chiar să te scuzi pentru el.

Oricât de greu este să îți vezi copilul dezamăgit sau să îi refuzi o dorință, repetă-ți întrebarea: Vreau un copil fericit în acest moment sau doresc să îi ofer o educație menită să formeze un adult ce va avea o viață fericită?

Copiii dependenți de atenție

Tentația de a consola, proteja și ajuta mereu copilul este mare, fiind cumva asimilată conceptului de părinte bun. Când stau acasă cu fiul meu mă simt vinovată că uneori, din diverse motive, nu îi pot acorda mai multă atenție. Aș vrea să ne jucam mai mult, să ii citesc sau să mergem în parc. Dar oare prea multa atenție nu este la fel de nocivă ca prea puțină atenție?

Încă de când avem în casă un nou-născut, simțim mereu nevoia să fim lângă el, să îl îl legănăm, să îi cântăm, să îl întreținem. Tindem să ne considerăm copiii neajutorați, dar ei au o curiozitate intensă și o nevoie uriașa să învețe din experiență. Abuzul de atenție poate să determine un copil să fie nesigur și să adopte constant comportamente menite să atragă atenția de care este deja dependent. Că este printre adulți, că este lăudat sau că este certat, pentru copil orice tip de atenție este important.toddler_pestering

Cum identificăm un copil dependent de atenție? Comportamentele acestuia sunt diferite în funcție de adult și de ce anume funcționează cu fiecare:

-se arată neajutorat ca să capete atenția adultului, afirmând deseori că nu poate să facă ceva

-plânge și caută consolare

-este agresiv

-întrerupe constant conversațiile adulților

-preferă compania adulților

-refuză să participe la diferite activități, refuză să mănânce, să se îmbrace

-nu rămâne singur în cameră

Unele dintre recomandările specialiștilor par simple, altele pot părea greu de pus în practică, pentru că inițial copilul va protesta, iar părintele trebuie să fie consecvent în atitudini.

O cât mai bună asigurare a rutinei zilnice. Ore de masă, ore de somn. Nu oferiți opțiuni, nu negociați. Ideal este să folosiți formulări de genul „Hai să ne îmbrăcăm” sau „Acum mâncăm”.

Nu permiteți întreruperea discuțiilor între adulți. Urmăriți trei pași-explicați, avertizați și în final ignorați.

Timp pentru viața în afara copilului-ieșiri între adulți, răsfoirea unei reviste, o carte și orice altceva face plăcere adultului.

Copilul trebuie să învețe să se joace singur, măcar o jumătate de oră zilnic, într-o cameră de preferință fără televizor.

Nu întrerupeți joaca unui copil atunci când se joacă singur.

Ignorați lucrurile mici-dacă îi atrageți atenția pentru orice fleac, copilul percepe asta tot ca atenție oferită lui.

Oferiți atenție pozitivă– când se joacă singur sau cu alți copii fără să vă solicite asistența, când puteți purta o conversație fără să va tragă de haine să îl însoțiți.

În fața unui comportament menit să vă atragă atenția folosiți o strategie clară, time-out, retragerea unor privilegii, părăsirea locului. Nu uitați să fiți consecvent.

Uneori toate aceste sfaturi sunt greu de pus în practică, dar folosirea lor ajută părintele să aibă un copil independent, autonom, plin de inițiativă, fericit, mulțumit, sigur pe sine, ascultător, politicos și creativ.

Sursa foto

Sănătatea mintală a lumii

Fără alte introduceri:

-peste 450 de milione de oameni din întreaga lume suferă de diverse suferințe mintale;

– în ultimii 40 de ani numărul sinuciderilor a crescut cu peste 40%- peste 90% dintre persoanele care se sinucid au o suferință mintală diagnosticabilă;

-în unele țări sinuciderea reprezintă a doua cauză a pierderilor de vieți omenești în grupa de vârstă 10-24;

-în țările dezvoltate peste 50% din persoanele cu diferite suferințe mintale nu primesc ajutorul necesar, procentul crescând la 90% în țările în curs de dezvoltare;

– dizabilitatea mintală și psihologică este asociată cu rate ale șomajului de până la 90%;

-pâna în anul 2030 depresia va reprezenta a doua cauză a împovărării ( impactul bolii asupra mai multor indicatori-financiar, mortalitate, morbiditate) legate de o boală în țările în curs de dezvoltate și a treia în țările subdezvoltate;

-suferințele mintale reprezintă 13% din totalul împovărării legate de boală în plan mondial;

-o persoană din patru este afectată în timpul vieții de o suferință mintala;

-în România (conform unui studiu asupra sănătății mintale realizat în 2007) prevalența tulburărilor mintale pe durata vieții a fost de 13,4%, în timp ce 4,5% dintre respondenți au prezentat două sau mai multe tulburări în cursul vieții, iar 1,4% au prezentat trei sau mai multe tulburări mintale.

Statisticile sunt sumbre, însă le putem modifica dacă scăpăm de prejudecățile legate de sănătatea mintală și dacă suntem mai atenți la cei din jur. Nu te mulțumi cu rolul de simplu observator și nu uita că depresia, anxietatea sunt afecțiuni frecvente ce pot afecta pe oricine.

Sursa  http://blog.ted.com/2012/09/11/some-stats-on-the-devastating-impact-of-mental-illness-worldwide-followed-by-some-reasons-for-hope/