În afara informațiilor pe care terapeutul le cere telefonic, părintele ar trebui să:
– întrebe despre politica de evaluare a cabinetului și terapeutului;
– manifeste cât mai putina anxietate, pentru ca deși normală în anumite contexte, aceasta se transmite copilului;
– să nu trimită copilul la evaluare cu bona sau bunicii, care sunt mai putin echipați să facă fata unei situații de acest fel;
– să nu mituiască sau răsplătească micul client cu dulciuri sau jucării pentru a merge la terapie;
– dacă e timid sau are dificultăți în a se separa de părinte, să nu menționeze asta în fața copilului;
– deși exclud orice forțare a copilului în cabinet, să nu ofere totuși posibilitatea de a alege și transformați ”Vrei să intram în cabinet?” în ”Hai să intram în cabinet!”;
– dacă terapeutul rămâne singur cu copilul, să nu întrerupă ședința
ca să aducă apa sau să îi sufle nasul pentru că îl aude de pe partea cealaltă a ușii. Terapeutul va solicita prezența părintelui dacă e cazul și sigur îl va invita în cabinet pentru a discuta;
– să nu se simtă jenați de comportamentul copilului, chiar dacă e unul incomod. Terapeuții au experimentat o gamă largă de comportamente pe care le pot gestiona și nu vă judecă în niciun fel;
– să manifeste optimism în fața copilului în legătură cu ședința și să investească terapeutul cu încredere.

Să îi ceri unui copil să vorbească pur și simplu e ca și cum îi ceri unui om neantrenat să intre într-o sală de forță și să ridice cea mai mare greutate pe care o găsește cu o singură mână. E nevoie de antrenament. Un copil nu vorbește pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate!
Dacă rolul respirației și a tot ce ține de aparatul fonoarticulator sunt mai ușor de înțeles pentru părinți, anumite exerciții pe care le face logopedul în cabinet nu sunt percepute corect de către aceștia.
Sarcina logopedului este să explice importanța unor achiziții care sunt în strânsă legătura cu limbajul, lăsând la o parte, pe cât posibil, jargonul profesional.
La început copilul cunoaște lumea prin simțuri. Încetul cu încetul copilul își percepe mama, familia, pe sine și propriul corp în relație cu spațiul din jur. Apar noțiuni de culoare, mărime și formă. Copilul se orientează în spațiu și mai apoi în timp, după ritmul de viață.
Ulterior se definitivează lateralitatea, stânga-dreapta, în funcție de emisfera dominantă.
Nu putem să spunem ce nu înțelegem. Nu putem să înțelegem sus-jos, dacă nu înțelegem reperul, care este schema propriului corp. Nu putem mai târziu să scriem de la stânga la dreaptă,apar tulburările de scris-citit și alte dificultăți de învățare.
Insuficienta dezvoltare a acestor achiziții duce la dificultății în dezvoltarea limbajului. Logopedul va lucra în acest sens în cabinet, părintele o va face acasă. Ele sunt greutățile de care vorbeam la început, doar că sunt cele cu care începem antrenamentul, cele mai ușoare.

Mai întâi copilul își conștientizează propriul corp, mai apoi legătura între părțile corpului, pentru ca în final să realizeze relația între corpul său și mediu.
Copilul simte atingeri, se vede în oglindă, simte apa caldă sau aerul. Apoi se joacă cu picioarele, mâinile și își conștientizează părțile.
Prin joc, ajunge să perceapă părțile corpului unei păpuși, să îmbrace sau să întregească un corp.
După 4 ani copilul înțelege cum se poate manifesta corpul său în mediu, se coordonează și reușește să perceapă cum corpul poate manifesta ce simte. Întâi se orientează în spațiu, apoi își organizează mișcările cu un scop precis. Știe care sunt părțile corpului, ce pot face acestea și cum le poate folosi pentru a obține ce vrea.

Alături de schema corporală, lateralitatea este o preachiziție importantă în procesul de dezvoltare a limbajului.Lateralitatea este traducerea la nivel motric a emisferei dominante, însă nu se reduce doar la a fi dreptaci sau stângaci.
Lateralitatea este importanta pentru modul în care copilul se percepe în spațiu. O dezvoltare normală începe cu poziționarea corpului în funcție de spațiu, pentru ca mai apoi spațiul sa fie organizat în funcție de corp.
În literatura de specialitate, tulburările de lateralitate, alături de tulburările schemei corporale, ale orientării spatiale și temporale, poartă numele de tulburări de psihomotricitate.
Tulburările de lateralitate, fie că vorbim despre o lateralitate indecisă între dreapta/stânga sau o lateralitate întârziată, au consecințe pe toate planurile dezvoltării: fiziologic (enurezis, roaderea unghiilor sau strabism), motric(instabilitate, ticuri, neîndemânare, hiperexcitabilitate manuală), cognitiv(lentoare generală, dislexie, disortografie, bâlbâială, scris în oglindă) și emoțional(emotivitate, timiditate sau agresivitate).
Intervențiile în cazul acestor tulburări presupun activități menite să recupereze, dezvolte și să antreneze. Dacă lateralitatea este întârziată, nu este definitivată, este indecisă, terapia merge pe accelerare.
Terapia lateralității nu trebuie să caute să dezvolte dreptăcia(dextralitatea), atunci când stângăcia este clară. Deși din punct de vedere funcțional, un stângaci genetic va putea învăța să scrie cu dreapta, dacă acest lucru se întâmplă în copilărie, cele doua emisfere se for afla mereu în competiție. Una este dominantă genetic, cealaltă funcțional. O astfel de abordare poate duce la probleme decizionale, bâlbâială, disortografie sau dislexie.

Spațiul și timpul sunt percepute de copil în funcție de corpul său, de cum se raportează la mediul din jur.
După ce își cunoaște corpul, copilul pornește în explorarea mediului. Întâi prin simțurile care îi sunt accesibile, apoi își folosește corpul pentru a apuca, atinge, manevra, deplasa. Înțelege că se poate plasa pe sine unde vrea, că poate schimba locul obiectelor și că poate să își aranjeze spațiul după dorințe.
Până în jurul vârstei de 4 ani un copil ar trebui sa cunoască noțiuni spatiale care să îi permită să se orienteze în spațiu și mai apoi să îl organizeze. Aceste noțiuni apar prin explorarea mediului și manevrarea obiectelor. Noțiuni de mărime( mai întâi mare-mic, apoi gros- subțire,îngust-larg) de formă(rotundă, pătrată, dreptunghiulară), de mișcare, de cantitate(mult-puțin), de contrast și de număr.
După această vârstă, cunoscând aceste noțiuni, copilul este capabil să se orienteze în spațiu, în mediul familiar, în spațiile cu care este acomodat.
De la 5 ani, spațiul nu mai este perceput ca fiind o constantă, copilul înțelege că îl poate manipula. Poate să mute jucăriile, poate să mute obiectele în casă și capătă autonomie. Înțelege relația între obiecte, relația între el și obiecte.
Mai târziu, spre 8 ani, cunoaște și înțelege noțiuni de simetrie necesare pentru scris-citit.
Orientarea spațială este extrem de importantă în învățarea școlară. Copilul trebuie să poată organiza spațiul pentru realizarea unui obiectiv, fie că e el o foaie de hârtie sau o tablă. Tot această orientare spațială, mână în mână cu lateralitatea, duc la perceperea corectă a sensului în care scriem.

Perceperea scurgerii timpului este o achiziție în strânsă legătura cu schema corporală și cu orientarea spațială.
Timpul este perceput inițial în raport cu sine. Copilul își formează treptat noțiuni de succesiune(băița este urmată de somn, mama vine când ne trezim). Ulterior timpul este perceput în funcție de activitățile plăcute care durează prea puțin.
Până în jurul vârstei de 4-5 ani, copilul povestește fără o logica temporală. Auzim deseori- Am fost mâine- sau- Când am fost acolo- chiar dacă acel când este ieri sau acum o oră.
Tot în jurul vârstei de 4 ani diferențiază cât durează o activitate, chiar dacă nu știe să folosească în unitățile convenționale, poate să spună că a durat mai mult sau mai puțin.
Observând că participă la activități diferite în funcție de ziua săptămânii sau de anotimp și că ele se repetă, înțelege treptat ciclicitatea anumitor activități, ritmul în care acestea se repetă.
Dificultățile de organizare spațio-temporală dau naștere unor tulburări care se manifestă prin perceperea greșită a spațiilor și a duratei, perceperea greșită a succesiunii unor evenimente sau imposibilitatea de a înțelege reversibilitatea unor evenimente. Terapia specifică are ca scop formarea și dezvoltarea acestor structuri perceptiv-motrice.

Încă de la primul contact cu terapeutul, prin telefon sau email, părintele trebuie să ofere informații prețioase despre copil care ar putea face ca prima vizita la cabinet sa fie o experiența plăcuta pentru copil. Nu mă refer la date clinice, ci mai degrabă la informații ce pot sa schițeze un tablou al personalității unice a copilului. Câteva cuvinte despre ce îi place, ce nu îi place, ce frici are, cum, cât și cu ce se joacă, cum face fata separării de părinte, sunt extrem de utile.