Să îi ceri unui copil să vorbească pur și simplu e ca și cum îi ceri unui om neantrenat să intre într-o sală de forță și să ridice cea mai mare greutate pe care o găsește cu o singură mână. E nevoie de antrenament. Un copil nu vorbește pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate!
Dacă rolul respirației și a tot ce ține de aparatul fonoarticulator sunt mai ușor de înțeles pentru părinți, anumite exerciții pe care le face logopedul în cabinet nu sunt percepute corect de către aceștia.
Sarcina logopedului este să explice importanța unor achiziții care sunt în strânsă legătura cu limbajul, lăsând la o parte, pe cât posibil, jargonul profesional.
La început copilul cunoaște lumea prin simțuri. Încetul cu încetul copilul își percepe mama, familia, pe sine și propriul corp în relație cu spațiul din jur. Apar noțiuni de culoare, mărime și formă. Copilul se orientează în spațiu și mai apoi în timp, după ritmul de viață.
Ulterior se definitivează lateralitatea, stânga-dreapta, în funcție de emisfera dominantă.
Nu putem să spunem ce nu înțelegem. Nu putem să înțelegem sus-jos, dacă nu înțelegem reperul, care este schema propriului corp. Nu putem mai târziu să scriem de la stânga la dreaptă,apar tulburările de scris-citit și alte dificultăți de învățare.
Insuficienta dezvoltare a acestor achiziții duce la dificultății în dezvoltarea limbajului. Logopedul va lucra în acest sens în cabinet, părintele o va face acasă. Ele sunt greutățile de care vorbeam la început, doar că sunt cele cu care începem antrenamentul, cele mai ușoare.