Semne ale deficitului vizual la copii

Ca în cazul oricărei deficiențe, depistarea precoce a deficitului vizual al copiilor, precum și intervenția timpurie, diferențiată  și individualizată, sunt aspecte esențiale.

Părintele poate face observații simple și poate să solicite și educatorului, bunicilor, bonelor sau învățătoarei să îi ofere câteva informații în acest sens.

Iată câteva semne care pot indica un deficit vizual:

-Aspectul ochilor diferit de cel al restul copiilor. Ochii sunt înlăcrimați, înroșiți și par sa fie mereu umflați;

-Mișcări necontrolate ale ochilor, ochi ce se uită în direcții diferite(după 8 luni), privirea încrucișată sau clipitul foarte des;

-Poziția neobișnuită a capului în tipul unor activități comune ca jocul sau masa;

-Distanța de la care privește anumite obiecte;

-Mers cu prudență și teamă;

-Evitarea luminii puternice;

-Frecarea repetată a ochilor cu mâna;

-Acoperirea unui ochi cu mâna;

-Reținerea în a participa la diverse activități;

-Coordonarea defectuoasă ochi-mana.

La vârsta școlară aceste semne devin ușor observabile datorită dificultăților apărute în scris-citit. În categoria acestor dificultăți intră manifestări precum apropierea de pagină pentru a putea citi, nevoia de a urmări scrisul cu degetul, dureri de cap și amețeli datorită acestor activități. Performanța școlară este și ea afectată deoarece copilul face eforturi să urmărească activitățile, are nevoie de mai mult timp în înțelegerea și realizarea sarcinilor, așadar nu ține ritmul în clasă sau este superficial deoarece se grăbește tocmai ca să țină ritmul.

Semnele pot indica diverse dificultăți ce afectează capacitatea vizuală și se pot grupa urmărind 8 parametri fundamentali: răspunsul la stimuli luminoși, atenția vizuală, urmărirea stimulilor vizuali mobili, convergența(privirea în aceiași direcție), coordonarea ochi mâna, discriminarea culorilor, formelor și mărimilor, mobilitatea și coordonarea audio-motrică.

Aceste indicii sunt importante nu numai pentru că pot determina părintele să se adreseze unui specialist, dar și pentru că îl pot ajuta pe acesta să înțeleagă anumite comportamente ale copilului, să nu îl mai compare cu alți copii și să se informeze asupra măsurilor pe care el, ca părinte, le poate lua pentru a diminua consecințele secundare negative ale deficienței de vedere.

Copilul poate sa fie încurajat sa își dezvolte celelalte simțuri pe care le va putea folosi cu succes în explorarea și cunoașterea mediului ambiant.

Pentru copilul mic, jucăriile pot să se miște mult, să fie preponderent muzicale, puternic colorate și să atragă lumina.

I se pot oferi și anumite exerciții de educație vizuală(fișe de lucru în care trebuiesc potrivite umbrele obiectelor, găsite diferențe sau eliminate obiecte diferite dintr-un grup).5

Copilului i se va vorbi cu foarte multe detalii, pentru a îl ajuta să localizeze obiectele sau să își formeze o percepție corectă asupra lor.

Orice schimbare a poziției obiectelor se poate anunța, la fel cum îi putem descrie copilului o cameră nouă.

La școală puteți ruga profesorul să îl așeze în față, departe de sursele de lumina puternice, chiar de fereastră.

Cerințele activităților educative pot sa fie oferite pentru el pe cale orală, nu în scris.

Anumite lecții  se pot înregistra, cu acordul profesorului.

Dacă copilul are vârsta potrivită i se poate vorbi despre propria deficiența, pentru ca acesta sa își poată mobiliza conștient resursele și poate chiar să fie îndreptat către psihoterapie.

Fericirea este virală

Dacă astăzi ai petrecut timp cu o persoană fericită, atunci șansele tale să fii mai fericit cresc cu 15%. Dacă ai dăruit din fericirea ta unei terțe persoane, aceasta are șanse sa devina cu 10% mai fericită. O a patra persoană poate beneficia și ea de o creștere a nivelului de fericire cu circa 6%. Nu o spun eu. O spun studiile specialiștilor de Harvard Medical School și de la Universitatea din California, San Diego (James H. Fowler&Nicholas Christakis). La prima vedere procentele nu par impresionante, dar specialiștii le pun în legătura cu un studiu din 1984 care arăta că o persoană ce devine cu 5000 $ mai bogată, înregistrează o creștere a nivelului fericirii cu doar 2%. Când pui așa problema, procentele inițiale devin semnificative, nu-i așa?

Înțeleg de aici că îmi pot crește șansele sa fiu fericită dacă aleg să mă înconjor de oameni pozitivi. Am evitat să spun fericiți căci nimeni nu  e 100% din timp fericit….

Le oferim copiilor prea mult?

Granița dintre ceea ce este necesar pentru ca un copil să se dezvolte armonios, să își valorifice potențialul și tendința părinților de a oferi în exces este una foarte fină.

Nu există o rețetă perfectă, așa cum nu există părinți perfecți. Doar simplul fapt că un copil de 1 an se poate juca cu o sticlă de plastic nu este un motiv să nu îi oferim o jucărie educativă potrivită vârstei, la fel cum nu îi poți împiedica total unui copil accesul la tehnologie, chiar dacă îți dorești să petreacă mai mult timp în compania altor copii.

Unde apare excesul?

-prea multe jucării, prea multe haine, prea multe gadgeturi-acestea iau locul persoanelor;

-prea multa atenție- aceștia nu mai învață să se bucure de propria companie;

-prea multă interferență în viața personală a acestora-copiii nu vor învăța să își rezolve problemele singuri;

– prea multe sfaturi și prea multe informații pe care copiii nu le mai descoperă singuri;

-prea multa indulgență pentru comportamente inacceptabile;

Atunci când ne canalizăm toată energia și atenția asupra celor din categoria „prea multe” trecem cu vederea aspecte ce intră automat în categoria prea putin/puține:

-prea puține limite;

-prea puține experiențe;

-prea puține responsabilități;

-prea putină independență;

-prea puțin timp pentru a crea amintiri ce țin o viață.

Totuși, cum știm când este prea mult? Să fim sinceri, uneori știm dar alegem să ignorăm pentru că nu dorim să ne vedem copilul dezamăgit, mai ales din cauza noastră. Există însă câteva semne în comportamentul copilului ce ne pot da de gândit în acest sens: când copiii nu spun mulțumesc din proprie inițiativă, când nu arată recunoștință de niciun fel indiferent de efortul depus de o altă persoană, când nu respectă cadourile și nu au grijă de ele, când își pierd interesul rapid pentru orice obiect sau activitate și doresc să treacă la următorul/următoarea, când doresc doar să primească nu să și ofere, când ajungi să iți motivezi refuzul sau chiar să te scuzi pentru el.

Oricât de greu este să îți vezi copilul dezamăgit sau să îi refuzi o dorință, repetă-ți întrebarea: Vreau un copil fericit în acest moment sau doresc să îi ofer o educație menită să formeze un adult ce va avea o viață fericită?

Copiii dependenți de atenție

Tentația de a consola, proteja și ajuta mereu copilul este mare, fiind cumva asimilată conceptului de părinte bun. Când stau acasă cu fiul meu mă simt vinovată că uneori, din diverse motive, nu îi pot acorda mai multă atenție. Aș vrea să ne jucam mai mult, să ii citesc sau să mergem în parc. Dar oare prea multa atenție nu este la fel de nocivă ca prea puțină atenție?

Încă de când avem în casă un nou-născut, simțim mereu nevoia să fim lângă el, să îl îl legănăm, să îi cântăm, să îl întreținem. Tindem să ne considerăm copiii neajutorați, dar ei au o curiozitate intensă și o nevoie uriașa să învețe din experiență. Abuzul de atenție poate să determine un copil să fie nesigur și să adopte constant comportamente menite să atragă atenția de care este deja dependent. Că este printre adulți, că este lăudat sau că este certat, pentru copil orice tip de atenție este important.toddler_pestering

Cum identificăm un copil dependent de atenție? Comportamentele acestuia sunt diferite în funcție de adult și de ce anume funcționează cu fiecare:

-se arată neajutorat ca să capete atenția adultului, afirmând deseori că nu poate să facă ceva

-plânge și caută consolare

-este agresiv

-întrerupe constant conversațiile adulților

-preferă compania adulților

-refuză să participe la diferite activități, refuză să mănânce, să se îmbrace

-nu rămâne singur în cameră

Unele dintre recomandările specialiștilor par simple, altele pot părea greu de pus în practică, pentru că inițial copilul va protesta, iar părintele trebuie să fie consecvent în atitudini.

O cât mai bună asigurare a rutinei zilnice. Ore de masă, ore de somn. Nu oferiți opțiuni, nu negociați. Ideal este să folosiți formulări de genul „Hai să ne îmbrăcăm” sau „Acum mâncăm”.

Nu permiteți întreruperea discuțiilor între adulți. Urmăriți trei pași-explicați, avertizați și în final ignorați.

Timp pentru viața în afara copilului-ieșiri între adulți, răsfoirea unei reviste, o carte și orice altceva face plăcere adultului.

Copilul trebuie să învețe să se joace singur, măcar o jumătate de oră zilnic, într-o cameră de preferință fără televizor.

Nu întrerupeți joaca unui copil atunci când se joacă singur.

Ignorați lucrurile mici-dacă îi atrageți atenția pentru orice fleac, copilul percepe asta tot ca atenție oferită lui.

Oferiți atenție pozitivă– când se joacă singur sau cu alți copii fără să vă solicite asistența, când puteți purta o conversație fără să va tragă de haine să îl însoțiți.

În fața unui comportament menit să vă atragă atenția folosiți o strategie clară, time-out, retragerea unor privilegii, părăsirea locului. Nu uitați să fiți consecvent.

Uneori toate aceste sfaturi sunt greu de pus în practică, dar folosirea lor ajută părintele să aibă un copil independent, autonom, plin de inițiativă, fericit, mulțumit, sigur pe sine, ascultător, politicos și creativ.

Sursa foto