Logopedie

Concepte, termeni si notiuni in psihopedagogia speciala

Publicat la de florentinaciuperca

inclusion

De fiecare data cand scriu pentru blog ma gandesc la o modalitate de a introduce subiectul postarii. Fie un exemplu, fie situatia de la care m-am inspirat. Insa de data aceasta scriu pentru  ca imi doresc sa abordez pe blog cateva aspecte ce tin de psihopedagogia speciala si am sa folosesc termeni specifici acesteia. Consider necesar sa trec in revista cei mai utilizati termeni si voi completa lista pe parcurs.

Psihopedagogia speciala este o disciplina aflata la intersectia dintre psihologie, pedagogie, sociologie, medicina si se ocupa de studiul particularitatilor psihice ale persoanelor cu handicap, cu instruirea si educarea lor, de evolutia pe care acestia o inregistreaza sub influenta procesului corectiv-recuperator(Emil Verza, 1998). Se urmareste cunosterea dezvoltarii psihice pentru a se putea realiza interventia terapeutica necesara.

Exista mai multe ramuri ale psihopedagogiei speciale:

-psihopedagogia deficientilor de intelect

-psihopedagogia deficientilor de auz

-psihopedagogia deficientilor de vaz

-psihopedagogia deficientilor fizic si psihoneuromotor

-logopedia

-psihopedagogia persoanelor cu tulburari psihice

-psihopedagogia persoanelor cu tulburari socio-afective si de comportament

-psihopedagogia persoanelor cu tulburari de invatare

-psihopedagogia supradotatilor

In ultimele decenii aplecarea societatii catre ideea egalitatii la sanse a dus la aparitia unor acte normative de mare importanta pentru psihopedagogia speciala:CIF – Clasificarea internationala a functionarii, dizabilitatii si sanatatii – document elaborat de Organizatia Mondiala a Sanatatii, Geneva,2001. In legislatia tarii noastre  in octombrie 2005 apare o hotarare de Guvern (Hotarare  nr. 1251 din 13 octombrie 2005)  privind unele masuri de imbunatatire a activitatii de invatare, instruire, compensare, recuperare si protectie speciala a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinte educative speciale din cadrul sistemului de invatamant special si special integrat.

Aceasta aduce in cadrul legislativ cateva delimitari conceptuale foarte importante.

Deficienta – absenta, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei functii (anatomice, fiziologice sau psihice) a individului, rezultand in urma unei maladii, unui accident sau a unei perturbari, care ii impiedica participarea normala la activitate in societate.

Incapacitate – limitari functionale cauzate de disfunctionalitati (deficiente) fizice, intelectuale sau senzoriale, de conditii de sanatate ori de mediu si care reduc posibilitatea individului de a realiza o activitate (motrica sau cognitiva) ori un comportament.

Handicap – dezavantaj social rezultat in urma unei deficiente sau incapacitati si care limiteaza ori impiedica indeplinirea de catre individ a unui rol asteptat de societate.

 Dizabilitate – rezultatul sau efectul unor relatii complexe dintre starea de sanatate a individului, factorii personali si factorii externi care reprezinta circumstantele de viata ale acestui individ. Datorita acestei relatii, impactul diverselor medii asupra aceluiasi individ, cu o stare de sanatate data, poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul generic pentru afectari, limitari ale activitatii si restrictii de participare – conform CIF.

Afectare – o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului ori a unei functii fiziologice (inclusiv functiile mintale). Prin notiunea de anormalitate intelegem aici variatiile semnificative de la norma stabilita statistic (adica o deviatie de la media populatiei stabilita conform normelor standard masurate) si ea trebuie utilizata exclusiv in acest sens – conform CIF.

Functionare – termen generic pentru functiile organismului, structurile corpului, activitati si participare. Ele denota aspectele pozitive ale interactiunii dintre individ (care are o problema de sanatate) si factorii contextuali in care se regaseste (factori de mediu si personali) – conform CIF.

Activitate – executarea unei sarcini sau actiuni de catre un individ. Ea reprezinta functionarea la nivel individual – conform CIF.

Participare – implicarea unei persoane intr-o situatie de viata. Ea reprezinta functionarea la nivelul societatii – conform CIF.

Cerinte educative speciale (CES) – necesitati educationale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educatiei adaptate particularitatilor individuale si celor caracteristice unei anumite deficiente sau tulburari/dificultati de invatare, precum si o asistenta complexa (medicala, sociala, educationala etc.).

Educatie speciala – forma adaptata de pregatire scolara si asistenta complexa (medicala, educationala, sociala, culturala) destinata persoanelor care nu reusesc sa atinga temporar sau pe toata durata scolarizarii nivelurile instructiv-educative corespunzatoare varstei, cerute de invatamantul obisnuit. Educatia scolara a copiilor cu cerinte educative speciale trebuie sa corespunda nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvata a potentialului de invatare/dezvoltare si prin asigurarea reabilitarii-recuperarii si compensarii deficientelor ori tulburarilor, dificultatilor de invatare. Integrare scolara – proces de adaptare a copilului la cerintele scolii pe care o urmeaza, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului scolar (clasa) si de desfasurare cu succes a prestatiilor scolare. Asimilarea de catre copil a statusului de elev este rezultatul unor modificari interne in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinte in planul actiunii sale.

Adaptare curriculara – corelarea continuturilor componentelor curriculumului national cu posibilitatile elevului cu cerinte educative speciale, din perspectiva finalitatilor procesului de adaptare si de integrare scolara si sociala a acestuia. Aceasta se realizeaza de catre cadrele didactice de sprijin/itinerante impreuna cu cadrul didactic de la clasa prin eliminare, substituire sau adaugare de continuturi in concordanta cu obiectivele si finalitatile propuse prin planul de interventie personalizat.

   Incluziune – procesul de pregatire a unitatilor de invatamant pentru a cuprinde in procesul de educatie toti membrii comunitatii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele sau dificultatile acestora.

Educatie incluziva – proces permanent de imbunatatire a institutiei scolare, avand ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a sustine participarea la procesul de invatamant a tuturor persoanelor din cadrul unei comunitati.

Scoala incluziva – unitate de invatamant in care se asigura o educatie pentru toti copiii si reprezinta mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiii din aceste unitati de invatamant beneficiaza de toate drepturile si serviciile sociale si educationale conform principiului „resursa urmeaza copilul”.

Un alt termen deseori folosit in psihopedagogia speciala este dezvoltarea compensatorie. Aceasta se refera la o lege in procesul dezvoltarii ce actioneaza pentru reechilibrarea oricarui proces atunci cand intervine un factor perturbator, asa cum este si deficienta. Un exemplu in acest sens este compensatia intersistemica- un nevazator se va folosi de celalalte simturi, in special de cel tactil pentru a percepe forma obiectelor. Fenomenul compensator este in stransa legatura cu natura si gravitatea deficientei.

Psihopedagogia speciala ridica anumite probleme sensibile atat la nivel individual (copii diagnosticati cu autism, ADHD, tulburari de invatare) cat si la nivel colectiv (integrarea sociala si incluziune in invatamantul de masa).

Sursa foto

Publicitate

Cand este necesara interventia unui logoped?

Publicat la de florentinaciuperca

Copilul are aproape 2 ani vorbeste foarte putin. Spune doar mama, tata sau doar papa. Este acesta un motiv real de ingrijorare?Daca da, carui specialist trebuie sa se adreseze parintele?

Cei mai multi dintre noi stim ca logopedia se adreseaza dificultatilor din sfera limbajului si ca un logoped este specialistul indicat. Cu toate acestea, orice parinte trebuie sa se adreseze pediatrului care, de la caz la caz, il va indruma catre un alt specialist sau il va sfatui sa mai astepte. Totusi de multe ori parintele continua sa fie ingrijorat, cu atat mai mult cu cat avem tendinta constanta de a ne compara copiii cu altii de varste asemanatoare. In cele mai multe cazuri nu este vorba de superficialitatea pediatrului, ci doar de incapacitatea lui de a explica pe intelesul parintelui motivele pentru care recomanda o revizitare a situatiei peste o anumita perioada de timp.

Explicatia consta in faptul ca la o varsta frageda elementele implicate in aparitia si dezvoltarea vorbirii sunt nematurizate. Aceasta este in fapt si una din legile logopediei. Iata cum este ea formulata:”Tulburarile de vorbire, pana la varsta de 3- 3,5 ani nu au o semnificatie logopedica sau defectologica, ci una fiziologica, atunci cand sunt produse ca urmarea nematurizarii aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate in vorbire. In aceste conditii, odata cu dezvoltarea elementelor respective, dificultatile verbale dispar de la sine, dar daca persista mai mult timp, sau daca intervin si alte cauze ele se pot transforma in tulburari specifice logopedice.”-Emil Verza Tratat de logopedie-pag 38. Incidenta intarzierilor fiziologice este de aproximativ 15%.

Un alt aspect demn de luat in considerare si care deseori este considerat doar un mit, este diferenta in achizitionarea limbajului pe care o putem observa intre sexul feminin si cel masculin. „Tulburarile de limbaj prezinta o incidenta mai mare si o simptomatologie mai grava la sexul feminin comparativ cu sexul masculin.”-Emil Verza-Tratat de logopedie.

In mord cert nu este indicata negarea acestor intarzieri peste varsta de 3, 5 ani, deoarece interventia timpurie este de maxima importanta, tulburarile de limbaj avand multiple efecte negative asupra personalitatii si comportamentului(E. Verza-Tratat de logopedie). Pediatrul trebuie sa elimine existenta altor cauze(afectarea auzului, cauze neurologice) si daca are cea mai mica indoiala sa directioneze parintii catre specialisti.

O informatie menita sa linisteasca parintele este aceea ca tulburarile de limbaj au un caracter tranzitoriu si sunt corectabile, educabile prin mijloace specifice logopedice si printr-o serie de proceduri generale.-(Verza, Tratat de logopedie, pag 37).

Pentru majoritatea parintilor dedesupturile terapiei logopedice sunt o necunoscuta. In primul rand, in afara exercitilor ajutatoare pentru devoltarea motricitatii aparatului fono-articulator, metodologia corectarii tulburarilor de limbaj presupune colaborarea logopatului, in cazul de fata, a copilului. Cu cat varsta este mai frageda cu atat ii este mai greu, de multe ori aproape imposibil, terapeutului sa lucreze cu acesta. Terapia logopedica implica exercitii de pozitionare corecta a gurii, a limbii si a dintilor, exercitii de coordonarea emisiei de aer, numeroase repetari de cuvinte ce contin sunetul alterat, toate acestea fiind greu de realizat cu un copil mic.

Parintele poate veni in sprijinul copilului incurajand comunicarea, pentru ca, desi nu vorbeste, copilul intelege si retine cuvinte. De multe ori parintii remarca ca desi copilul pare a intelege limbajul, el totusi nu vorbeste. Cu cat copilul este mai mic, cu atat diferenta intre ce intelege si ce pronunta este mai mare.

In continuare va sugerez cateva jocuri ce ajuta la dezvoltarea motricitatii aparatului fonoarticulator si care sunt foarte usor de realizat si indragite de cei mici.

1. Faceti o barcuta de hartie si in timpul baitei antrenati-va sufland barca pe apa;

2. Faceti baloane de sapun;

3. Imitati o pisica cand bea apa;

4. Jucati-va cu limba stanga dreapta, spunandu-i copilului ca imitati un ceas tic-tac;

5. Suflati intr-o oglinda sa o aburiti;

6.Prefaceti-va ca stingeti o lumanare;

7. Umflati un balon;

8.Jucati-va cu paiul intr-un pahar cu apa;

9. Imitati diverse animale-sarpele, albina.

Sa va fie de folos!